Prin condeiul ce prin peniță  mângâia sau zgâria hârtia, în funcție de intensitatea și sentimentul celui ce caligrafic așternea cuvântul, sub lumina unei lumânări, într-o odaie răcoroasă sau poate la un foc de șemineu, scrierile toate ce înca și astăzi există în manuscrise, sau editate, retipărite, etc, s-a născut cartea ce a făcut ca mintea omului să fie cunoscută și recunoscută ca însăși valoare umana prin potențialul ei creativ și de exprimare.
Cartea, cea pe care mulți oameni o iubesc, iar mulți alții nu o cunosc, a condus și ea la lumea în care noi trăim astăzi. Nu am putea totuși s-o învinuim, atâta vreme cât ea nu a fost citită de toata lumea.
Povestea cărții ce de la gând la gând ajunge, prin diverse mijloace, a luminat minți, a dezvoltat oameni, și a făcut istorie, rămânând prin cuvinte așternute pe hârtie.
Astăzi în schimb, omul, nu mai are timp. Nu mai are timp nici de carte! Ba chiar încearcă s-o abandoneze! Înca mai există tipografii, spre uimirea multora, celor ce nu mai citesc de mult, din “principiu”, sau din lipsă de timp. Dar acum, pentru că totul devine electronic, pe internet, ceea ce poate conferi comoditate și avantaje, face în schimb cartea să se piardă, ușor – ușor, reântorcându-se în natură, în copaci, sau în pământ, rușinându-se de îndrăzneala apariției ei, într-o lume presupusă “ecologica”, “evoluată”, “robotizată”…
Tristul anticariat și bibiotecă, adorm ușor, resemnați de singurătate, și neputând împărtăși lumea lor vremurilor de acum, adorm in pace.
Răzlețe cărți, odată opere literare, abia ținându-și filele între ele astăzi, sunt în schimbul unui ban de pâine, pentru câteva suflete disperate ce probabil nici nu le-au răsfoit vreodată.
Cartea, acea carte din condei, din suflet, din odaia răcoroasă sau poate la un foc de șemineu, astăzi a devenit virtuală. Internetul pe zi ce trece devorează această ”veche” cultura, ”veche” istorie, ”veche” formă de creație, iar poate pentru unii, pentru că pur și simplu modul de creație este învechit, nici nu mai înseamna mare lucru, anihilând valoarea ei…
Cartea plânge, cartea moare,
Atâta vreme cât nu e citită.
Cultura se restrânge uimită,
De lumea ce nici în cot n-o doare…
Și va veni vremea când omul “atotștiutor”, va reveni la acele vremuri apuse, în căutarea identitații lui, în căutarea a ceea ce prin internet nu va putea niciodată găsi :  Cine este, ce este, și încotro se îndreaptă …
Și odată ce toate acestea mor, mor și oameni odata cu ele…
Oamenii nu trebuie sa moară fizic pentru ca să fie morți pe interior, sau să nu mai gândeasca prin propria lor minte;  omul din pacate este ”mort” atunci când nu el conduce creațiile lui, ci creațiile lui îl conduc pe el !
Aceste creații sunt tot ceea ce pentru care omul nu mai are timp ! … Și trăim exact vremurile în care este mai la moda să spui ”nu am timp” decât ”nu am bani !”